„People are fully alive to the danger of superstition in priests – in course of time they will find out that… professors may be just as bad.”
Robert Arthur Talbot Gascoyne-Cecil
3rd Marquess of Salisbury to Sir L. Mallet, December 26th, 1876
În ultima jumătate de veac, Profesorul Gabriel Liiceanu a scris cărți importante pentru prestigiul literaturii române. Jurnalul de la Păltiniș rămâne o capodoperă a genului diaristic iar eseul Despre limită (sau teza doctorală intitulată Tragicul)îl situează pe filozof în panoplia celor mai importanți umaniști ai culturii noastre. Învecinarea cu generația de aur a României interbelice — de la Constantin Noica, Emil Cioran și Alexandru Paleologu până la Nicolae Steinhardt, Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca — a prilejuit pentru noi, cititori fideli, atâtea sărbători ale spiritului încât, după decenii de răsfăț bibliofil, ne-am fi așteptat la încununarea glorioasă a carierei de scriitor printr-o meditație despre libertatea harului și sclavia păcatului, despre expiere și vină, despre gratitudine și resentiment, despre ordine și haos, despre entropia universului și sensul existenței, despre mistica iubirii și darul prieteniei, despre infatuare și umilință, despre inteligență și înțelepciune.
Am tresăltat de bucurie la vestea că domnul Liiceanu s-a apropiat de figura pescarului din Galileea, Cel care a certat vântul și a potolit furtuna, Cel care a iertat vameșii și prostituatele, oferindu-le, în schimb, calea, adevărul și viața. Într-un volum despre Iisus n-am căutat argumentul ontologic al scolasticilor prăfuiți, nici vreo pledoarie seacă favorabilă deismului sau teismului (doctrine pe care gânditori contemporani precum Alvin Plantinga sau Anthony Flew le-au socotit perfect plauzibile).
Nu asta așteptam din întâlnirea unui liber-cugetător sagace cu Iisus: nu analogia entis, nici logica deontică sau vreun capitol ilizibil de filozofie analitică. Ne-am închipuit, dimpotrivă, că vom descoperi onestitatea radicală a scriiturii augustiniene, în care autorul evocă propriile sale inconsecvențe, lupta duhului cu pulsiunile cărnii, vanitatea ierarhiilor sociale, dorința de-a iubi și, mai ales, de-a fi iubit, plăcerea de-a face răul gratuit, irelevanța omului muritor (dar și a furnicii silitoare) în fața galaxiilor și a prafului interstelar, teama de moarte și nostalgia paradisului din sufletul omului perfect instruit cu privire la mărirea și decăderea oricărei civilizații.
După tatonările confesive din relația cu maestrul Noica și după mărturisirile autobiografice făcute unor prieteni iluștri (precum Andrei Pleșu sau H.-R. Patapievici), ne-am gândit că va urma, într-un fulminant episod dostoievskian, închinarea și prosternarea filozofului – pe urmele magilor Persiei – la picioarele lui Hristos: ofranda gândurilor curate, predarea armelor retorice, renunțarea la mască, depoziția finală, deschiderea totală a inimii, lacrimile și spovedania. Ne-am imaginat, pentru câteva clipe, că profesorul își va întâlni Confesorul. Că dascălul va redeveni ucenic pentru a-L onora pe cel din urmă Învățător: Rabbi Yeshoua….
Inspirat de arhanghelul Gabriel, Liiceanu ar fi putut elogia (precum Rainer Maria Rilke sau Paul Claudel, odinioară) puritatea Mariei, fidelitatea lui Iosif, simplitatea păstorilor, curajul Botezătorului Ioan și necredința lui Toma, promptitudinea lui Andrei și zelul lui Petru, învierea lui Lazăr sau iertarea dată lui Zaheu. Am râvnit la câteva glose despre puterea lui Iisus de-a înfrunta nedreptatea autorității politice, de-a exorciza răul invizibil, de-a vindeca orbii, de-a tămădui paraliticii și de-a revela mecanismele țapului ispășitor, stăpânite de forțele demonice însetate mereu de putere și micro-control. Ne-am închipuit că editorul atâtor cărți de căpătâi pentru creștinătate va face drumul către casa Tatălui, fără să mai arate cu degetul către vitregia vremurilor și viclenia argaților, și, mai ales, fără să invoce vrednicia iluzorie a fratelui fiului risipitor. N-am așteptat vreun expozeu kantian despre imposibilitatea revelației, nici arhitectonica de tip hegelian a Ideii de Dumnezeu, ci doar atât: un joc cu mărgele diamantine ale Evangheliei.
De aici și tristețea noastră, ba chiar dezamăgirea și gustul amar: deși scrisă îngrijit, ultima carte a lui Gabriel Liiceanu e mai puțin o meditație despre Salvator Mundi, cât o răfuială cu scăderile, neputințele sau erorile creștinismului instituțional. Cel care a predat fenomenologie germană la Universitatea din București, traducătorul lui Platon și exegetul lui Heidegger, ne oferă un amestec inegal de considerații sociologice, note de istorie culturală, panseuri memorabile, aforisme și digresiuni psihologizante. Previzibil și plin de locuri comune (cum sunt trimiterile la Hypatia, Giordano Bruno sau Galileo Galilei), volumul n-are o metodologie precisă.
După câteva considerații introductive despre figura Mântuitorului (comparat cu Socrate), dar fără să converseze o clipă, măcar, cu Ioan sau Pavel, Petru sau Iacov (sau oricare alți ucenici ai Domnului din primele veacuri), Gabriel Liiceanu plonjează într-o poveste despre Ignațiu de Loyola – patron al catolicismului militant din epoca barocă, însă deloc reprezentativ pentru alcătuirea vieții creștinismului răsăritean. Urmează o discuție epistemologică despre rațiune și revelație (îndatorată lui Kant, dar care nu include autori canonici ai fenomenologiei, precum Paul Ricœur sau Jean-Luc Marion), apoi indexarea grăbită a păcatelor Bisericii (așezate, de-a valma, în Oala lui Epictet), o meditație despre seamănul nostru (categorie care nu include chipul celui nenăscut încă) și, la final, un Credo prin care autorul socotește că și-L apropie pe Iisus arătând paiul din ochiul aproapelui.
Va urma…
