Dincolo de lucrurile exterioare, orice creator autentic atinge inima semenilor săi. Tradiția îngrijirii sinelui e, de altfel, veche pe meleagurile Europei.
Pentru Socrate, noțiunea de formare (grecescul paideia) presupunea o treptată inițiere a tinerilor în arta bunei viețuiri. Dialogurile platonice despre curaj, frumusețe sau prietenie indică un parcurs al minții din zona perplexității către sfera clarității.
Cetățenii republicii romane au cultivat arta oratoriei, disciplina militară, rigoarea juridică, dar mai ales ingineria sau agricultura. Creștinismul a deschis educația sprituală către mase, lăsând doar o minoritate cultivată în preajma exercițiilor intelectuale.
Pentru Părinții Bisericii, chipul omului lăuntric este chemat să reflecte strălucirea soarelui precum o oglindă curată. Din acest motiv, mintea supraveghează permanent mișcările inimii.
Secole mai târziu, scolastica a pus accentul pe sistematizarea intelectuală a experienței lumii iar umanismul renascentist a vorbit despre echilibrul între gustul artistic, rigoarea științifică și adâncimea spirituală.
După Reforma concentrată asupra pietății, intelighenția germană a construit conceptul modern al Universității occidentale, unde formarea culturală (Bildung) este urmată de o foarte strictă specializare. După ce s‐a fondat ca republică liberal-conservatoare, America a ales pragmatismul.
Peste Ocean, dascălii n‐au încurajat demersul metafizic, ci o cunoaștere aplicată, capabilă să livreze rezultate concrete, cu valoare economică imediat cuantificabilă.
Într‐o societate democratică (all‐inclusive), riscul atrofierii mușchilor sufletești a fost combătut prin lectura intensivă a Bibliei: acasă, la școală sau în biserică. Veacuri la rândul, abecedarul copiilor s‐a scris cu ajutorul parabolelor evanghelice. Formarea a milioane de cetățeni virtuoși americani s‐a produs grație literaturii spirituale promovate de mari lideri creștini, de la puritanii lui Jonathan Edwards până la quakerii din Pennsylvania sau calvinii din Michigan.
Revoluția industrială și explozia relațiilor economice de tip capitalist au dat un nou impuls individualismului american, pe care literatura dezvoltării personale l‐a hrănit cu mesaje optimiste: eu pot, eu vreau, eu cred, eu reușesc…
Dacă europenii încă mai citeau Marile Cărți care descriu tragedia vieții umane, de la Dante, Shakespeare, Goethe până la Tolstoi sau Dostoievski, americanii au adoptat „gândirea pozitivă” a Bibliei, știind că psihologia optimismului evanghelică dă roade atunci când este aplicată nevoilor curente.
Drumul de la condiția de șomer la cea de angajat presupune un act de credință; la fel și trecerea către statutul de antreprenor. Oamenii activi au cunoscut transformarea sufletului‐omidă într‐un fluture ochi de păun.
Treptat, secularizarea Americii a înlocuit textele sacre cu literatura motivațională. Maeștri iscusiți — de la Napoleon Hill (1883‐1970) și Dale Carnegie (1888–1955) până la Tony Robbins (comunicator) sau Ben Carson (medic neurochirug) — au îmbărbătat inimile celor plecați în căutarea visului prosperității (rags‐to‐riches).
Regimente de vânzători și legiuni de corporatiști au descoperit metodologia eficienței profesionale și secretele transformării mentale din postura de amator în condiția de profesionist. Sportivi de talia lui André Agassi ori Serena Williams, dar și divizii întregi de manageri ai unor multinaționale — de la General Motors sau Nestle până la Avon sau Herbalife — au recurs la textele literaturii inspiraționale și motivaționale. O viziune antropocentrică, inspirată de vechile manuale de educație stoică și creștină.
