Share on whatsapp
Share on facebook
Share on linkedin

Omul în căutarea sensului vieții

Viktor E. Frankl s-a născut la Viena începutului de secol XX unde a activat ca profesor și șef al Clinicii de Neurologie, punând bazele unei a treia școli de psihoterapie, cunoscută sub numele de logoterapiei. Fiind evreu de origine, el a fost și un supraviețuitor al lagărelor naziste.

Ce este demn de remarcat, în ceea ce îl privește, este faptul că el ar fi putut scăpa de experiența lagărului dacă ar fi acceptat să emigreze în SUA înainte de cel de-al Doilea Război Mondial Însă, alegând să nu-și abandonase părinții cărora nu li se acordase viza, și-a pecetluit soarta: între anii 1942 și 1945 a trecut prin cinci lagăre naziste, inclusiv prin cel de la Auschwitz.

Cartea Omul în căutarea sensului vieții, „acest neintenționat bestseller”, după cum afirma însăși autorul, a fost scrisă în anul 1945, în decurs de numai nouă zile. Scopul pentru care Frankl a scris cartea a fost aceea de a ne face să realizăm că „viața își păstrează sensul potențial în orice condiții, chiar și în cele mai nefericite și că putem oricând spune „da” vieții și de a oferi un sens celor mai dure și fără noimă experiențe umane.

Volumul este unul biografic, ne prezintă istoria particulară a unui fost deținut, a unui om redus la statutul de un simplu număr, 119104. Însă pe lângă analizarea fenomenului holocaustului din perspectiva unui supraviețuitor, cartea descrie fenomenul și din punctul de vedere a unui specialist, a unui clinician care înfățișează reacțiile și transformările celor din jurul lui în condiții inumane, limită, ce par fără de soluție.

Ni se prezintă reacțiile psihologice prin care deținuții treceau odată ajunși în lagăr. Astfel, mai întâi deținuții trăiau cu iluzia că totul va fi bine, că vor fi cruțați, reacție numită de Frankl „iluzia grațierii”. Apoi, a doua fază a reacțiilor psihologice era aceea a apatiei, a tocirii emoțiilor, ca mecanism de autoapărare. A treia, ultima, era aceea legată de psihologia deținutului de după eliberare.

În urma acestor constatări, Frankl mai a remarcat că prizonierii care a aveau un scop, ceva pentru care să trăiască, la care să se gândească sau care întrezăreau o speranță, rezistau mai mult, aveau o imunitatea mai bună în acele condiții inumane și precare. În schimb, cei care își pierdeau speranța, renunțau pur și simplu în fața morții.

Mai mult, Frankl a fost martorul unor transformări omenești observând dă, în aceleași condiții de prizonierat, în lupta lor disperată pentru supraviețuire, oamenii se schimbau fie în niște fiare fără scrupule, fie în niște eroi, gata de a-i ajuta pe alții,  de a lăsa ceva în urma lor după lagăr.

În lagăr, omul își pierdea în primul rând rostul, fiind supus unei suferințe nedrepte și inevitabile. Drept urmare, intenția lui Frankl a fost aceea de a conferi o semnificație suferinței care nu putea fi evitată. Pentru autor, modul în care omul se raportează la suferință și atitudinea pe care o adoptă față de aceasta sunt esențiale în (re)găsirea sensului.

Atitudinea rămâne pentru Frankl „ultima dintre libertățile umane – respectiv aceea de a-și alege propria atitudine, într-un set de împrejurări date, de a-și alege propriul mod de a fi”.

Logoterapia, modalitatea de tratament propusă de Frankl, este o psihoterapie centrată pe sens. Ea se concentrează asupra viitorului sau, mai bine zis, asupra sensului pe care pacientul îl conferă propriului său viitor.

Conform lui Frankl, oamenii por găsi sensul în trei moduri: creând și înfăptuind ceva de care să fie mulțumiți, experimentând ceva sau cunoscând pe cineva (căci „omul poate, prin contemplarea plină de iubire a  chipului persoanei iubite, pe care îl poartă în sine, să ajungă la împlinire”) sau prin atitudinea pe care o au în fața suferinței inevitabile.

Cartea, Omul în căutarea sensului vieții, poate reprezenta un exemplu de raportare atitudinală la experiența lagărului. Ea ne îndeamnă să realizăm că până și în cele mai crunte circumstanțe, noi suntem liberi să alegem cum să ne comportăm. Prin urmare, rostul vieții poate fi găsit până și în suferință. Suferința face parte din viață, la fel ca soarta, dragostea ori moartea.

Ce ne învață lucrarea celebrului psihiatru? Că oamenii sunt, înainte de orice, căutători ai sensului. Așa după cum a afirmat de multe ori, citându-l pe Nietzsche: „Cel care are un de ce pentru care să trăiască, poate să suporte aproape orice”.

Estera Dalca

Share on whatsapp
WhatsApp
Share on facebook
Facebook
Share on linkedin
LinkedIn

Alte articole

Distribuie

Share on whatsapp
WhatsApp
Share on facebook
Facebook
Share on linkedin
LinkedIn