Astăzi, de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, aud pentru a nu ştiu câta oară opinia conform căreia autorul Edictului de la Mediolanum nu ar fi trebuit să fie canonizat. Formulată de oameni care nu au nicio competenţă recunoscută în canonizări, care n-au ascultat nici printr-un perete dezbaterile legate de acest subiect. Absenţa unor repere clare şi a unei expertize nu ne mai deranjează demult când vine vorba despre formularea unei opinii. Anii de şcoală în care am fost încurajaţi să spunem orice ne trece prin cap cu eticheta de “părere personală” ne-au îndepărtat de la recunoaşterea productivă a faptului că habar n-avem. În romanul Jurnalul unui preot de ţară, autorul catolic Georges Bernanos povesteşte cum un om politic, ajungându-i la ureche faima de sfinţenie a personajului principal, întreprinde o călătorie pentru a-l cunoaşte şi, contrariat de faptul că la prima întâlnire îl zăreşte mâncând un măr în mijlocul drumului, face cale întoarsă la Paris. Întrebat de ce nu a zăbovit în preajma preotului, pelerinul dezamăgit se justifică: “Niciun sfânt nu ar asta să mănânce un măr în drum.” Oricât de periferică pare întâmplarea, miezul ei este comun cu opinia menţionată despre împăratul Constantin cel Mare.
Să vedem despre ce este vorba. Ca să identificăm un obiect aparţinând unei clase, trebuie să avem precunoaşterea cât mai fidelă a clasei respective. Dacă anumite limitări dobândite experimental se interpun între obiectul constatat empiric şi imaginea categoriei lui, trebuie fie să modificăm morfologia acesteia din urmă, fie să negăm existenţa obiectului. Este soluţia pe care o alege ţăranul conservator al lui Marin Preda care, ajuns la zoo în faţa girafei, refuză să-şi modifice percepţia acumulată despre animale şi spune mai degrabă: “Aşa ceva nu există.” Cu sfinţii facem la fel, avem o anumită aşteptare şi refuzăm să o ameliorăm atunci când suntem contrariaţi. La urma urmei, ce ştim noi despre sfinţi? Arta sacră a icoanei şi relatările din Vieţile Sfinţilor. Aceia dintre noi care ne-am străduit avem percepţia pe care ne-o conferă textul sacru prin intermediul hermeneuticii lui tradiţionale şi scrierile Părinţilor pe care-i numim Sfinţi. Toate acestea constituie o cunoaştere pe care n-o agonisim decât dacă ne străduim mult. Câţi dintre creştini pot “citi” arta sacră? Câţi dintre noi am parcurs biografiile sfinţilor? Câţi avem exerciţiul asiduu al omiliilor şi al textelor patristice? Tezaurul intelectual despre sfinţenie este deschis, dar comorile lui nu ne mai tentează. Nici umeri zdraveni care să le poarte nu mai sunt prea mulţi.
Desigur, cei care-şi spun trăitori, umblaţi prin mănăstiri zidite pe coclauri sau ezoturişti pe la locurile sfinte, îşi amintesc lesne de figurile speciale ale unor monahi pe care nu ezită să-i numească sfinţi. O cunoaştere ce-şi spune “practică” se impune ca o soluţie în acord cu pragmatismul nostru obtuz şi leneş, recursul la teorie fiind evitat cu oroare. Nici măcar nu ne trece prin cap faptul că grecescul θεωρία înseamnă chiar contemplaţia care duce la cunoaştere, praxisul neputând fi decât o actualizare, nicidecum sursa autorizată a înţelegerii. Este un reflex inevitabil să negi orice posibilitate de sfinţenie în lume dacă ţi-ai format un obicei s-o cauţi între zidurile ermetice ale unor mănăstiri. De aici până la a opina mofturos că nu înţelegi de ce Constantin cel Mare a fost canonizat nu-i nevoie decât de un brânci. Despărţirea de ignoranţă începe cu întrebările corecte: este cu putinţă ca un monarh să fie sfânt, şi să rămână concomitent monarh? Dacă da, cum arată sfinţenia unui războinic şi prin ce este diferită de cea a unui sacerdot sau a unui cizmar? Cele trei caste au fost o realitate neîndoielnică în Evul Mediu creştin şi în vremurile acelea profund intelectuale nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să nege posibilităţile de a atinge desăvârşirea ale unui cavaler, ale unui cleric sau ale unui plugar. Ba mai mult decât atâta, era clar că fiecare poate accede acolo fără să-şi trădeze natura proprie, de aceea avem în antropologia sacră războinici (Sfântul Mina, Sfântul Gheorghe, Louis XI cel Sfânt, Sfântul Ştefan cel Mare), sacerdoţi (Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Nicolae) şi pălmaşi (pescarii deveniţi sfinţi apostoli).
Echilibristica aceasta între lume şi Dumnezeu nu se refuză sfântului, oricât de puţin o conştientizăm noi. “Să lucrezi ca şi cum ai trăi o mie de ani şi să te rogi ca şi cum ai muri mâine” e un adagiu oriental care ne vorbeşte cu prisosinţă de realitatea ei. În pofida a ceea ce credem noi, excelenţa spirituală nu are nevoie de un “cadru”, de nişte “condiţii”, tocmai pentru că în esenţă ea sparge toate cadrele şi-l decondiţionează pe cel care o trăieşte. Aceasta revine la a spune, într-un registru mai accesibil nouă, că şi într-o multinaţională poţi deveni sfânt (după cum şi într-o mănăstire te poţi damna). Leviticul reia de mai multe ori injoncţiunea: “Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul Dumnezeul vostru.” Legea lui Moise, constrângătoare şi analitică, nu e altceva decât trambulina spre sinteza dumnezeirii. În toată ecuaţia dintre Dumnezeu Creatorul şi creatură, lumea nu e altceva decât decor. În realitate, nimic nu e mai accesibil tuturor decât sfinţenia, rata uriaşă de eşec în atingerea ei ţine de circumstanţe extrinseci scopului. Elemente periferice cum ar fi : măr, drum sau împărat roman nu constituie nici piedici, nici semne ale profanului.
Radu Iliescu
