Share on whatsapp
Share on facebook
Share on linkedin

Pericolul manelizării cântecului popular (I)

Agresive şi insidioase, subprodusele culturale pe care le numim, cu un termen generic, manele ne dau măsura răspândirii îngrijorătoare a ţigănirii unei mari părţi a publicului românesc.

La tot pasul, pe canalele media, la radio şi tv, în mediul on line, pe stradă şi în prăvălii, pe la nunţi şi în diverse „cluburi”, în curtea vecinilor, când te afi la volan, aceste creaţii kitsch, de o imensă vulgaritate, par să exercite o forţă de atracţie perversă, chiar şi asupra unor persoane care se sfiesc să recunoască acest lucru.

Cu mai mult de un deceniu în urmă, un prieten apropiat, care părea să împărtăşească întru totul aversiunea mea faţă de manele, m‑a invitat să pescuim la un iaz de pe lângă Crasna. Când m‑am apropiat şi eu de baltă, spre crăpatul zorilor, amicul îşi desfăcuse deja lansetele, le instalase şi se pusese pe aşteptat. De la radioul din maşina lui, dat la maximum, superbul ambient al începutului de vară era scăldat de nemuritoarele triluri ale manelelor lui Adrian, copilu’ minune! „- Ce faci măi, Gică?! Asculţi manele?! – A, nu, că tocmai voiam să opresc, abia am sosit…”

Atitudinea amicului Gică e a multora dintre contemporanii noştri! Le ascultăm cu plăcere, manelele, dar nu vrem să o recunoaştem! Tresărim pe la nunţi la chemarea lor irezistibilă, dar ne uităm cu grijă în jur să nu cumva să ne vadă cineva cum jubilăm. Cu alte cuvinte, ne ducem câteodată la bordel, pe furiş, dar nu am vrea să o ştie lumea!

Problema pe care o discut are şi o interesantă implicaţie de istorie a lexicului românesc. Cuvântul ca atare, manea, vine din limba turcă şi desemna în epoca fanariotă şi până pe la jumătatea secolului al XIX‑lea, cântecul turcesc cu ritmuri şi melodii orientale specifice.

Cuvântul era folosit exclusiv de membrii protipendadei, manelele fiind cântate pe la zaiafeturile boierimii de meterhanelele turceşti întreţinute la curtea domnească sau tocmite de la Istanbul. Preţuite de cunoscătorii vremii pentru lirismul lor autentic şi pentru notele lor melancolice, manelele nu au fost adoptate de autohtoni, nici de târgoveţi, nici de ţărani. Cuvântul ca atare s‑a păstrat ca o relictă lexicală, adică un arhaism. Termenii curenţi au rămas cântec, cântare sau, mai rar şi regional, doină sau horă. Nu îmi este foarte clar cum manea a reintrat în uz, cu vigoare, în ultimele decenii, o dată cu apariţia fenomenului manelist. Este cel mai probabil ca maneliştii de azi să îl fi preluat din jargonul profesional al unora dintre lăutari.

Între manelele de azi şi cântecele populare autentice nu există nimic comun, în afară de limba română, schilodită îngrozitor de Vali Vijelie & comp. Lăutarii propriu‑zişi, după cum o atestă bogatele colecţii cu înregistrări din arhivele de folclor de la Bucureşti, Iaşi sau Cluj, au cântat întotdeauna pe gustul „comanditarilor”, adică melodii şi texte cunoscute şi recunoscute de ascultători.

Chiar şi muzica aşa‑zis lăutărească, una dintre sursele posibile ale manelelor de astăzi, a reuşit să atingă, în unele cazuri, nivelul artei autentice. De altfel, secole de‑a rândul, singurii profesionişti ai cântării şi ai muzicii instrumentale au fost, printre români, lăutarii ţigani. Monopolul lor a luat sfârşit în primele decenii ale secolului XX. Inventarea radioului şi, ulterior, a televiziunii, a dus la apariţia cântăreţului de muzică populară mai mult sau mai puţin profesionist.

Dintr‑o listă lungă, citez din memorie, din diferite zone şi generaţii, cu inerente lacune, câteva nume: Angela Moldovan, Maria Ciobanu, Lucreţia Ciobanu, Sofia Vicoveanca, Tiberiu Ceia, Ileana Sărăroiu, Benone Sinulescu, Liviu Vasilică, Elena Roizen, Veta Biriş, Maria Butaciu, Gheorghe Turda, Ştefania Rareş, Laura Lavig, Ramona Fabian. Cu destule excepţii, această muzică populară deţine mărcile legitimităţii: autenticitate, specificitate, bun gust şi bun simţ. Sunt atribute care lipsesc manelelor pentru a fi acceptate ca produse ale artei populare. Ceea ce covârşeşte la ele este vulgaritatea şi prostul gust.

Invazia aluvionară a manelelor şi manelismului se pare că nu poate fi stăvilită! Dar, vorba unei vecine binevoitoare: „Dacă nu vă place, domn’ profesor, n‑aveţi decât să închideţi radioul! De ce să vă bateţi joc de gustul a mii sau milioane de oameni cărora această muzică le place? Nu toată lumea înţelege opera, ca dumneavoastră, dar oare nu au şi oamenii mai simpli drepturile lor?”

Rezum în cele ce urmează explicaţiile pe care am încercat să i le dau vecinei mele. Doamnă, chestia cu „despre gusturi nu se discută” (de gustibus non disputandum) nu se potriveşte în situaţia de faţă. Respectul pentru gusturile fiecăruia este obligatoriu doar în condiţii de libertate, adică doar până acolo unde libertatea ta o limitează sau o ştirbeşte pe a altora.

Ai tot dreptul să îţi pui pe pereţii de acasă un covor persan cu Răpirea din serai, dar nu pe… gardul meu! Tot aşa, poţi asculta oricâte manele pofteşti, dar nu da sunetul atât de tare încât să se audă în tot cartierul! În acel moment încalci libertatea celorlalţi, mai ales a celor „snobi”, ca mine, care resimt acest gest ca o insultă gravă.

A reacţiona la poluarea spaţiului public prin proliferarea muzicii de prost gust este nu doar un drept al „snobilor”, ci şi o datorie civică a celor care înţeleg lucrurile şi pot să îşi formuleze ideile. Când sesizezi primejdia imbecilizării poporului pe care îl consideri şi al tău, trebuie să te revolţi!

Şi mai trebuie să ştiţi, doamnă, că mai am şi un motiv personal să mă revolt şi să critic cu vehemenţă manelismul cu tot ce reprezintă el. Straturile cele mai sensibile ale memoriei oricărui om, cele care cuprind amprentele decisive al formării sale sufleteşti, primite în primii ani ai copilăriei, eu le simt umilite şi călcate în picioare. Cum voi putea să ignor emoţia şi fascinaţia cu care, la vreo nuntă din sat, stăteam ore în şir nemişcat, lipit de un gard sau cocoţat într‑un salcâm, ca să‑i ascult pe lăutari.

Sunetele scoase de ţambalul, vioara, acordeonul şi contrabasul celor patru lăutari ţigani mi se păreau divine, era singurul prilej când puteam asculta, ca să spun aşa, muzică live. Încercam, în plus, să înţeleg ce miracol se petrece cu sătenii mei, vecinii, moşii, unchii şi mătuşile mele, ale căror figuri obişnuite, abătute şi necăjite, se transfigurau sub vraja muzicii şi ale căror trupuri zdrobite de muncă se înviorau când se prindeau în hora din curtea omului. În acei ani ai copilăriei mele, din hora duminicală mai rămăsese doar amintirea şi locul unde se ţinea, o bătătură în vatra satului, cu o fântână în mijloc şi străjuită de câţiva salcâmi bătrâni. Numele acestei incinte, Pe lac, unde ieşiseră odinioară, înfiorate, la horă, mamele şi bunicile noastre, s‑a păstrat în uz multă vreme, chiar şi după ce locul a fost împrejmuit şi a devenit curtea şcolii.

Nunta, sărăcăcioasă aşa cum era, rămăsese pentru consătenii mei, covârşiţi de povara cotelor pe care trebuiau să le predea la stat şi năuciţi de o propagandă mincinoasă, cam singurul prilej de rememorare şi retrăire a demnităţii lor de odinioară: „Bine‑ţi pare, nune mare,/ C‑ai o fină ca o floare!/ Să‑ţi trăiasă, nună mare,/ Finişorii dumitale!/ Ce mai soare luminos,/ Ce mai ginere frumos!/ Ce mai lună luminoasă,/ Ce mai mireasă frumoasă.”

Aceste versuri ale cântecului de nuntă, intonate cu sârg şi convingere de lăutar, reprezintă portiţa prin care am păşit în miraculoasa curte a cântecului popular românesc. Prin simplitatea şi luminozitatea lor, împreună cu melodia de neuitat care le însoţeşte, ele îmi produc o emoţie intensă de câte ori mi le amintesc.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Sursa: Ziarul de Iași

Share on whatsapp
WhatsApp
Share on facebook
Facebook
Share on linkedin
LinkedIn

Alte articole

Distribuie

Share on whatsapp
WhatsApp
Share on facebook
Facebook
Share on linkedin
LinkedIn